Anastasia și doza de nebunie

Când am ajuns la locul de intâlnire, Anastasia era deja acolo. Am întrebat-o dacă mă așteapta de mult ca să-i iau “pulsul” și mi-a dat de înțeles că nu a avut timp să se plictisească în absența mea.

M-am așezat la masă și am avut senzația că urmează să începem un interogatoriu greoi. Am schimbat câteva vorbe și apoi m-a întrebat: “Începem?”

Nu mă întreba cu nerăbdare, ci cu o mică-mică reținere. “Nu încă. Dar nu e ca și cum o să doară…” aș fi vrut să-i zic. Dar probabil că i-am zis că nici n-o să-și dea seama când începem.

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia are 24 de ani, a studiat psihologia în București și imediat după facultate a plecat în Viena alături de familie. A locuit acolo doi ani.

“Și ce ai făcut acolo?”, am întrebat-o.

“Am învățat germana și am explorat Viena pe bicicletă – acum o știu pe dinafară.”, mi-a zis scurt.

Mi s-a părut curios răspunsul ei pentru că la întâlnirea cu mine a venit fără bicicletă, susținând că-i displace traficul din București.

“În Viena pedalai, dar în București nu pedalezi… Cum așa?”

“Mie nu prea-mi place să merg prin oraș cu bicicleta pentru că-i prea multă nesimțire și eu nu-s genul de om care lasă de la el. Nu-mi place când un șofer îmi intră-n suflet și nu mă respectă.” și apoi continuă să-mi povestească despre cum îi displac micile nedreptăți sau nesimțiri și totodată despre prezența infrastructurii biciclistice din Viena.

Cândva pe la vârsta de cinci ani tatăl ei i-a dat o bicicletă și a învățat-o să pedaleze. Își amintește că pedala în curte la bunici.

“E mai bine să înveți de mic să pedalezi. Când ești adult este mult mai greu.”, îi zic eu.

Dar mă contrazice și-mi povestește cum și-a învățat prietenul să pedaleze prin Herastrău și tot procesul a durat doar o oră. Același prieten cu care a făcut turul Europei despre care urma să vorbim.

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia și doza de nebunie

“Eram într-o seară în pat și ne uitam fiecare la serialele lui … și ne-am zis să că ar fi tare să plecăm prin Europa.”, începe să-mi povestească Anastasia cum s-a născut expediția.

“Dar câți bani avem?”, continuă să povestească ca și cum ar juca o mică scenetă în fața mea…

“Eu 300, tu 200, mâncăm de 2 euro pe zi … ne ajunge.”

“Apoi am luat harta… Eu voiam la Paris și din Viena până în Paris am făcut o rută prin toate țările, așa, cât mai ocolit, să vedem cât mai multe.”

Anastasia n-a plecat singură la drum, ci a pornit cu prietenul ei și cu încă un amic ce, din păcate, după o perioadă, s-a retras. În total Anastasia a pedalat vreme de 5 luni și peste 7 mii de kilometri.

“Nu pot să-ți dau numărul exact de kilometri pentru că la un moment dat s-a stricat computerul.”

Anastasia și doza de nebunie

Traseul a fost: Austria (Viena) – Cehia (Brno – Ostrava) – Polonia (Oswiecim – Cracovia – Varsovia – Gdansk) – Germania (Berlin – Hamburg) – Olanda (Amsterdam – Rotterdam) – Belgia (Antwerp – Brussels) – Franta (Amiens – Rouen – Caen – tur celebrând 70 de ani de la debarcările pe plajele din Normandia – Bayeux – Versailles – Paris – Reims) – Luxembourg (Luxemburg City) – Franța (Metz – Strasbourg) – Germania (Karlsruhe – Stuttgart – Nuremberg – Regensburg – Passau) – Austria (Linz – Krems an der Donau – Viena) – Slovacia (Bratislava) – Ungaria (Budapesta) – Croația – Serbia (Novi Sad – Belgrad)- România (Drobeta-Turnu Severin – București).

“Cum v-ați pregătit pentru nebunia asta?”

“Am fost să ne căutăm de la coburi pentru biciclete până la butelie pentru aragaz… Ne-am cumpărat o tigaie de un ou ochi și aveam deja multe din echipamentul de munte. Am mai luat ce-am mai găsit prin casă și am considerat că ne-ar fi folositor la drum lung. Cort aveam deja…”

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia este genul de om care nu vorbește în plus, pare că-și alege cu mare grijă cuvintele, trăiește intens și povestește trăirile trecute cu așa o putere de te teleportează în povestea ei. Gesticulează puțin, nu clipește des și are ochii mari-mari – reușește să mă țină captiv în povestea ei.

Stând cu ea la masă am înțeles că-i un om simplu, vesel, puternic și, dacă mi se permite, zen. Își conduce viața după fericire, asemeni lui Aristotel, și asta, pentru mine, o face să fie fascinantă.

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia și doza de nebunie

“Eram în Beglia, tocmai intrasem în țară, și prietenul meu a făcut o pană și a reparat-o repede. În următorii 10 km a făcut o altă pană. Astfel că m-am dus eu pe bicicleta mea să caut un bike-shop și să-i cumpăr o cameră. Camera lui avea deja șapte petice. Roțile lui erau vechi și nu găseam o cameră potrivită…” începe să–mi povestească ea doar una dintre întâmplările mai puțin distractive trăite în cele cinci luni.

Altă dată au împins o bicicletă 30 de km și într-un final a oprit o dubă neagră lângă ei. Au vorbit întâi în germană și apoi în engleză. După câteva minute de discuții…

“Ne-a întrebat de unde suntem…”, îmi zice Anastasia și apoi îmi explică frica de a spune oamenilor din Europa de Vest că sunt români.

Când au spus că-s români, șoferul a început să râdă, fiind și el tot român…

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia și doza de nebunie

Altă dată un tip bătrân, fiind îmbrăcat doar în niște chiloți, vizibil beat, îi observă pe stradă și îi invită la el în curte să campeze gratuit. Dar soția bătrânului, cu bigudiuri în cap, în capot de noapte, insistă să-i invite să doarmă în casă, la căldură.

În noaptea aceea, îmi povestește Anastasia, au dormit la cei doi străini în casă – dar de frică au baricadat ușa cu bagajele pe care le aveau. Dimineața următoare au aflat că și bătrânii se încuiaseră în cameră, frica fiind reciprocă. Dar totul s-a terminat cu un mic dejun copios a doua zi dimineață.

Anastasia-mi vorbește despre frică și despre mentalitatea asta pe care o avem noi, cum că străinii nu te ajută. Mentalitate cu care chiar și ea a plecat la drum, dar acum, după experiența celor șapte mii de kilometri, crede că frica asta-i una eronată și ne face rău. Oamenii sunt deschiși și ajută cicloturiștii – fiecare cu ce poate.

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia și doza de nebunie

“Am fost mușcati de multe căpușe. Aveam uneori ore de scos căpuse de pe noi… asta chiar dacă purtam mâneci și pantaloni lungi.”

Într-o noapte, când campau într-o pădure, au fost înconjurați de porci mistreti și s-au speriat foarte tare. Au țipat și au bătut din palme în zadar, ca apoi să învețe că mistreții pot fi goniți doar cu “sunete șușotite”.

“Cum ai comunicat cu lumea de acasă?”, o întreb gândindu-mă că nu-i ieftin roaming-ul.

“Internet aveam doar în McDonald’s-uri și telefonul îl închideam și deschideam doar ca să-i sun pe ai mei o dată la câteva zile.”, dar apoi continuă fără să apuc s-o întreb eu altceva… “La un moment dat mi-am propus sa încerc un capucino în fiecare țară la McDonald’s. Cel mai bun este, să știi, în Olanda.”

O privesc, încep să râd și apoi îi spun că sigur exista o doză de nebunie în ea dacă a ajuns să se gândească că vrea să facă review-uri la capucinourile de la Mc-uri.

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia și doza de nebunie

“Îmi place să cred că m-am regăsit odată cu expediția asta…”, îmi zice după ce o perioadă am tăcut amândoi.

“În ce sens?”, încerc s-o trag de limbă subtil…

“Nu știam unde vreau să fiu și ce vreau să fac. Credeam că trece viața pe lângă mine și eu nu-mi dau seama ce trebuie sa fac cu ea…”

“Și concluzia care este?”, o întreb … poate puțin radical.

“Nu-s hairstylist acum?”, îmi răspunde ea tot cu o întrebare.

Planul Anastasiei n-a fost niciodată să rămână în România la finalul expediției. Planul era doar să-și viziteze bunicii. Dar în noiembrie 2014, ajunsă înapoi în România, după expediție, și-a găsit un job de hairstylist la un salon din București – lucru ce-a trezit în ea o pasiune, o direcție.

“Am avut timp. Am avut cinci luni în care mi-am amintit cele mai ascunse trăiri din copilărie, cele mai mici visuri pe care le-am avut la un moment dat și am uitat de ele. Și după plecarea asta am avut curajul să zic lucrurilor pe nume… să conștientizez și să zic cu voce tare că, da, asta vreau să fac.”, încearcă să-mi explice.

“Dacă nu plecam și veneam în țară nu cred că făceam nici cursul de coafor, că mi-ar fi fost jenă de ai mei … să le zic că nu mai vreau să fiu psiholog. Cu atât mai mult nu aș fi putut să le zic că rămân în România.”, începe să se deschidă în fața mea, explicându-mi apoi că mama ei este psiholog.

Anastasia a ținut un jurnal de bord zilnic, de mână, pe care nu l-a transcris și publicat niciodată. Dar spune că pe baza lui vrea să scrie un blog în care să relateze tot ce-a trăit și tot ce-a văzut atunci.

“Crede-mă că nu-mi amintesc ce-am văzut. Am văzut multe. Prea multe. Nu-mi amintesc ce. Dar îmi amintesc ce-am trăit. Ce-am simțit.”

Anastasia și doza de nebunie

Anastasia și doza de nebunie

“Ce sfaturi ai da cuiva care ar vrea să facă ceva asemănător?”

“Să fie deschis față de oamenii pe care-i întâlnește, căci oamenii o să-i sară în ajutor. În rest… Să o facă fără planuri, căci planurile le face degeaba. Pierde timpul.”, concluzionează Anastasia.

La final i-am zis, sec, “Ești tare…” … neștiind cum să-i explic că apreciez ce-a făcut, apreciez modul în care vede viața, apreciez felul ei de-a fi și puterea ei de a povesti.